ma ascund in glasul tau
urmaresc in note triste
un trecut in care eu...
necreat in asta lume
ma jucam prin gandul tau...
O idee fara nume
un gand bun... sau un gand rau...
Ma prefac in om si astfel
ma apropii sa te simt
intru tot, si pielea alba
cu nesat sa ti-o ating.
Si sa plang in parul tau
lacrimi care n-au fost planse
prefacute-n pietre scumpe
care inca n-au fost stranse...
Si sa strang usor in palma
trupul tau atat de pur
intr-o zi, in miez de toamna
sub intinsul de azur...
Intr-un cantec de vioara
sa ma pierd in glasul tau
sa renasc din note triste-n
lumea asta ... un gand rau...
Am primit odata un ''comentariu'' de la cineva, cum ca nu poate scrie decat in momentul in care traieste ceva si de asta s-a lasat de aceasta hrana a sufletului, pentru ca o perioada nu i-a mai folosit la nimic. Acum stau si ma intreb ce-o mai face... oare a inceput sa traiasca ceva care sa-i aminteasca nevoia de de a scrie?
RăspundețiȘtergeresunt sigur ca cel care a scris aceasta poezie... a avut un sac de ganduri... ....
RăspundețiȘtergereUn sac de ganduri bune sau rele?
RăspundețiȘtergere